22 februarie 2017

CRUCEA

cruce în lumină imagine gif
<< Să-și ia crucea... >>1.
Neobișnuite și unice cuvinte! Și acestea, ca și celelalte cuvinte ale lui Isus, au ceva din acea lumină pe care lumea n-o cunoaște. Sunt atât de luminoase, încât ochii stinși ai oamenilor, și chiar ai creștinilor lâncezi, rămân orbiți și deci întunecați.
Poate nimic nu este mai plin de taină decât crucea, mai dificil de înțeles; ea nu pătrunde în inima și mintea oamenilor. Nu pătrunde, pentru că nu este înțeleasă, pentru că adesea am devenit creștini doar cu numele, doar botezați, eventual practicanți, dar neânchipuit de îndepărtați față de cum ne-ar vrea Isus.

Se vorbește de cruce în Postul Mare, este sărutată în Vinerea Sfântă, se atârnă în aule. Ea pecetluiește prin semnul său câteva din acțiunile noastre, dar nu este înțeleasă. Și poate toată eroarea stă în faptul că în lume nu este înțeleasă iubirea.
Iubirea este cuvântul cel mai frumos, dar cel mai deformat, cel mai denaturat. Iubirea este esența lui Dumnezeu, este viața fiilor lui Dumnezeu, este răsuflarea creștinului și a devenit patrimonul, monopolul lumii; este pe buzele celor care n-ar avea dreptul să-o rostească.

Desigur, în lume nu orice iubire este astfel: mai există sentimentul matern, de pildă, care înnobilează iubirea – întrucât e amestecată cu durerea -, există iubirea fraternă, iubirea conjugală, iubirea filială, bună, sănătoasă: urmă, deși nu ne dăm seama, a iubirii Tatălui, Creatorul a toate.

Dar ceea ce nu este înțeles este iubirea prin excelență: să înțelegem că Dumnezeu, care ne-a creat, a coborât între noi ca om între oameni, a trăit cu noi, a rămas cu noi și s-a lăsat răstignit pe cruce pentru noi, ca să ne mântuiască.
Este prea înaltă, prea frumoasă, prea divină, prea puțin umană, prea sângeroasă, dureroasă, acută pentru a fi înțeleasă.
Poate am reuși să înțelegem ceva din iubirea maternă, pentru că iubirea unei mame nu înseamnă doar mângâieri, sărutări; mai presus de toate este sacrificiu.

Așa este Isus: iubirea L-a dus la cruce, care e socotită de mulți drept nebunie.
Însă doar această nebunie a salvat omenirea, a plăsmuit sfinți.
Sfinții, într-adevăr, sunt oameni capabili să înțeleagă crucea. Oameni care, urmându-L pe Isus, Omul-Dumnezeu, au luat crucea fiecărei zile ca pe lucrul cel mai prețios de pe pământ, au ținut-o de fiecare dată ca pe o armă, devenind soldați ai lui Dumnezeu; au iubit crucea toată viața lor și au realizat că ea este cheia, singura cheie care deschide un tezaur, tezaurul.

Încet, încet deschide sufletele către comuniunea cu Dumnezeu. Și astfel, prin intermediul omului, Dumnezeu se înfățișează din nou lumii și repetă – fie și numai într-o măsură infinit inferioară dar similară – acțiunile pe care El le-a făcut odată, când, om între oameni, îl binecuvânta pe cel care-l vorbea de rău, îl ierta pe cel care-l insulta, izbăvea, vindeca, predica cuvintele Cerului, îi sătura pe cei flămânzi, clădea o nouă societate pe iubire, arăta puterea Celui care-l trimisese. Într-un cuvânt, crucea este acel instrument necesar prin care divinul pătrunde umanul și omul participă mai deplin la viața lui Dumnezeu, înălțându-se din împărăția acestei lumi la Împărăția Cerurilor.

Dar trebuie << să ne luăm propria cruce... >>2, să ne sculăm dimineața în așteptarea ei, știind că numai prin intermediul ei dobândim acele daruri pe care lumea nu le cunoaște, acea pace, bucurie, cunoaștere a lucrurilor cerești, de mulți neștiute. Crucea... lucru atât de comun. Atât de fidelă, încât nu lipsește de la întâlnire în nici o zi. Ar fi de-ajuns să o îmbrățișăm ca să devenim sfinți.

Crucea, emblema creștinului, pe care lumea nu o dorește, deoarece crede că, fugind de ea, poate fugi de durere și nu știe că ea deschide larg sufletul celui care a înțeles-o, către Împărăția Luminii și Iubirii: acea Iubire pe care lumea atât de mult o caută, dar nu o are.

Extras din cartea Meditații.